Amalia Vasilescu: Este de știut că bărbații și femeile gândesc și reacționează diferit în fața acelorași probleme. Oamenii de știință spun că totul se explică prin dispunerea conexiunilor nervoase din creier. Dumneavoastră însă, în cartea „Terapia prin cultură”, aveți ca personaj principal o femeie și redați exact trăirile emoționale care o caracterizează. Cum ați reușit să vă puneți în pielea ei?
Călin Pintea: A vorbi sau a scrie despre eternul feminin, este o provocare extrem de pretențioasă pentru orice condeier și necesită o implicare deosebită în acest spectru afectiv, dar în același timp, demersul aduce un nesaț miraculos în călătoria printre papilele sufletului. De fapt, ce poate fi mai frumos decât să expui într-o ramă împletită din cuvinte, delicatețea prințesei lacrimilor, dar și a surâsului?
Amalia Vasilescu: Totuși, a fost complicat?
Călin Pintea: A fost frumos. Nici nu putea fi altfel, câtă vreme am luat calea inimii. Mi-am propus să scriu despre femeia-floare, iar ca să pot face asta, m-am prescimbat într-o petală și am intrat în intimitatea unei flori. Restul...a fost ușor.
Amalia Vasilescu: Cu toate ingredientele culturale, „Terapia...”, este și (sau mai ales) un roman de dragoste. Oare mai avem nevoie astăzi de asemenea lecturi?
Călin Pintea: Eu spun că da. Iubirea este combustia interioară care ne grădinărește visele și intensifică pulsațiile inimii, așa că poate ar trebui să vorbim ceva mai des de ea. „A știi, pentru a putea”, spunea Courbet, neîntrecutul maestru al penelului, invitând la cunoașterea sentimentului primordial pe care s-a întemeiat lumea. Îndrăznesc să sugerez că n-ar fi rău să îi urmăm chemarea, iar mai apoi, odată ce vom fi aflat, să cercetăm sub ce formă calea ne-a împrospătat viața.
Amalia Vasilescu: Credeți că rolul principal al scriitorului este de a descătușa pulsațiile inimii?
Călin Pintea: Nu neapărat. Ar fi nedrept să subestimăm operele filozofice, scrierile științifice, sau literatura despre dezvoltarea personală, atât de prezentă în preocupările multora. Dar...totuși, a zugrăvi metafora supremă este o șansă de a culege flori din călimară și un obiectiv de neratat pentru acei mânuitori ai condeiului care înțeleg că atunci când iubirea nu ne va mai fi de folos, ne vom afla negreșit în fața neantului. Senzația mea este că trăim într-o lume aflată în derivă. Cine o salvează? Probabil pentru fiecare tipologie există un anumit tip de salvator și cred...sper...că mai există oameni care au nevoie de scriitori ca să-și salveze visele.
Amalia Vasilescu: De ce consideră Maria - eroina principală a cărții - că „viața este o sală de așteptare”? Așteptăm...ce anume?
Călin Pintea: Poate în primul rând să ni se împlinească visele, mai ales dacă și credem în importanța lor. Firește, este bine să le venim în întâmpinare, dar uneori ceva lipsește și trec ani buni (la fel ca în cazul Mariei) ca să descoperi înțelesuri simple, spre exemplu că este mai puțin important ce ai de la viață, câtă vreme pe cine ai alături, este fundamental.
Amalia Vasilescu: Ce înseamnă „să numeri florile din grădină și nu frunzele trecute”?
Călin Pintea: Să te bucuri de toate darurile primite, din tot sufletul și din toată inima, lăsând deoparte lucrurile care te-au umbrit. Să-ți împletești din gânduri albe fiecare dimineață, cu privirea însetată de lumină. Cred că fericirea se cultivă și depinde în bună măsură de modul prin care îi facem loc în preocupările noastre de fiecare zi. Odată ce am găsit-o, trebuie să-i împletim un cuib tihnit la sânul nostru, să o ocrotim, fiindcă...fericirea este similară cu suflul interior: dacă ți se sting pulsațiile cordului, îți moare corpul; dacă pierzi fericirea, îți moare sufletul.
Amalia Vasilescu: Ce (cine) este o...„poezie în mișcare”.
Călin Pintea: Înainte de toate, viața. Depinde doar de noi să îi sorbim nesațul, făcând din cât mai multe clipe prilejuri de sărbătoare. Rețeta este simplă: iubește și vei fi mult-iubit.
Amalia Vasilescu: Ați folosit o propoziție care mi-a stârnit interesul și aș dori să o nuanțați: „La fel ca rugăciunea, cultura este tot o formă de trezvie”.
Călin Pintea: Atât rugăciunea, cât și cultura, veghează tainic asupra sufletului. Le putem simți parfumul, ocrotirea și mai ales răbdarea cu care ne învață să convertim timpul în valoare. Ambele sunt de fapt hlamide afective cu care ne putem învălui când afară plouă, iar cerul este acoperit de nori. Trezvia - ne învață Părinții neptici - este o stare continuă de iluminare și pază a minții. Pentru a fi grădinar de seninătate (asta însemnând să altoiești pe ramul preocupărilor zilnice atât mugurii spiritualității, cât și inflorescențele culturale), trebuie să ai trezvie, adică priveghere, vigilență, privire larg deschisă către poiana inimii. Această stare este încredințarea că atunci când toate ușile se vor închide în urma noastră, vom putea vedea deschisă cea mai luminoasă fereastră a cerului.
Amalia Vasilescu: Personajul principal este o femeie, „o Lady Bird care nu și-a construit cuib pentru că și-a rătăcit visele”. Ce credeți că ar trebui să facă o femeie pentru a-și urma visele?
Călin Pintea: Ufff, m-ați prins nepregătit cu această întrebare. Răspunsul clasic este că ar trebui să creadă cât mai mult în ea însăși, dar...în subsidiar mai întrevăd câteva ingrediente care pun aripi viselor: recompunerea lăuntrică, setea de albastru, nevoia de zbor, chiar și abandonul în tihna unui moment de răgaz. Și...cu tot riscul de a fi admonestat, aș mai adăuga un mijlocitor: bărbatul. Da, rolul său este secundar, însă întărește faptul că femeia trăiește din și cu iubire. Este o floare ce trebuie udată...și uneori...cât de bine este să ai un grădinar la casă.
Amalia Vasilescu: Dacă ați fi pus în situația de a-i explica unui tânăr pentru ce este bine să citească, ce i-ați spune?
Călin Pintea: Pentru că universul cărților este cel mai catifelat loc unde se împletesc cuvintele cu visele. Fiincă pentru o bună digestie a provocărilor cu care ne confruntăm, doctorii de suflete recomandă nutriția culturală ca hrană pentru fiecare zi. Datorită faptului că pe măsură ce întorci paginile, descoperi o peisagistică a inimii aflate în sărbătoare și, cumva, devii mai luminos. Aș mai adăuga faptul că până și în gașca de la bloc, cultura face cu adevărat diferența, nu hainele, nici ceasul de pe mână, oricât ar fi de strălucitor. Ținând cont de toate astea, nu merită să citești?
Amalia Vasilescu: Un ultim gând, la sfârșitul taifasului nostru?
Călin Pintea: Gândul mă duce la faptul că trebuie să facem tot ce ne stă în putință pentru a iubi mai mult, știind că putem pierde unele lucruri dragi, însă dacă le-am iubit cu adevărat, iubirea se va întoarce la noi într-o altă formă. Cultura nu este o excepție de la încredințarea asta.