Ce animal ciudat este omul. Şi cât de uşor i se pot zdruncina stabilopozii certitudinilor sale. Conform butadei potrivit căreia ,,doar boul este consecvent” ne putem răsuci cu nonşalanţă oricând credem de cuvinţă, ignorând drumul parcurs până atunci, gata să răspundem unor noi provocări cu o ubcuuitate demnă de o cauză mai bună. Acea infirmitate ancenstrală care ne determină să ne simţim omniscienţi în verdicte, neînfrânţi în dormitor şi mereu gata de a o lua de la capăt fără a ţine cont de hermeneutica propriului parcurs prin lume, ne face să gândim secvenţial, trunchiat şi adesea incoerent, manifestându-ne în consecinţă. Cel mai bun exemplu în sprijinul argumentării mele este propria-mi persoană. Să mă explic: în urmă cu două săptămâni mi-ai dăruit cartea ,,Il Grande Giuseeppe Verdi”. Plecam în acea noapte din ţară şi nu am avut timp deloc să o răsfoiesc. Am făcut asta abia când am ajuns acasă, cu o neglijenţă ipohondră care nu îmi face cinste. Mare parte din termeni îmi erau străini, iar libretul în italiană îmi crea o certă dificultate. Departe de a avea un limbaj articulat euritmic, pentru mine, un neofit înclinat mai degrabă spre plăceri hedonistice cotidiene mult mai facile, lucrarea părea a fi un mecanism sofisticat, primit fără instrucţiuni de utilizare. Aşa că am ales soluţia cea mai comodă, abandonând-o pe noptieră, cu aceeaşi indiferenţă cu care în urmă cu câţiva ani am tratat primul meu contact cu opera de excelentă calitate. Era tot în luna Octombrie, de ziua Adinei, când aflaţi într-o minivacanţă la Milano, am reuşit cu mare greutate să intrăm la vestita Scala, unde era premiera la Don Giovanni (Becali fireşte). Freamătul culiselor, ţinuta spectacolului, ambianţa feerică, dar mai ales mesajul sublimat în sufletul meu, m-a determinat să îmi făgăduiesc solemn că odată ajuns acasă, am să recuperez timpul pierdut departe de acel fenomen muzical fascinant. Şi bineînţeles că de toate juruinţele mele s-a ales praful. Exceptând micile derapaje înspre emisiunile de profil de la TVR-Culural, contactul meu cu opera a rămas în ceaţă.
Acum câteva zile, urmărind la acelaşi post amintit, o excelentă emisiune despre condiţia scriitorului de azi în raport cu cititorii lui, moderată de un tânăr amfitrion extrem de inspirat, purtată în incinta Teatrului Naţional din Iaşi în faţa unei săli arhipline, avându-i ca invitaţi pe scriitoarea şi realizatoarea tv Daniela Zeca Buzura şi pe jurnalistul Florin Iaru, mi-am amintit de cartea de la tine, dar la ora aceea părea cam mult pentru inteligenţa mea centripetă, aşa că am lăsat-o eşuată într-o mare de uitare.
Culmea, azi de dimineaţă, într-o Duminică mult prea frumoasă ca să fie străpezită cu acte inutile de cultură, mi-a apărut din nou în faţă. Hopa, situaţia devenea deja periculoasă. M-am refugiat cu ea în bibliotecă, prind-o nedumerit ca pe un gândac care traversează în pantaloni scurţi Calea Victoriei. Apoi am răsfoit-o îndelung, citind și recitind pasaje care mi-au bucurat sufletul. Într-un registru de înțelegere personal, sentimentele încercate se succedau cu repeziciune: încântare, blazare, admiraţie, incongruenţă, beatitudine. Bineînţeles că nu am putut duce lectura până la capăt din motive ce ţin de insuficienţa instrumentelor de decriptare pe care le deţin în momentul de faţă. Acum, sentimentul pe care îl percep cel mai accentuat este cel de frustrare, asemănător aceluia care m-a făcut să descopăr doar în prag de 40 de ani acest sport minunat care este schiul. De ce a trebuit să pierd aât de mult timp până să fiu iluminat de raze de lumină care pot însenina viaţa într-o conivenţă pozitivă? Mă simt întocmai în pielea aceluia care descoperă pasiunea carnală doar la anii senectuţii, abia după ce a pierdut cea mai bună perioadă ,,de lucru’’. Oare să fie prea târziu pentru mine să îi mai fac avansuri distinsei doamne Opera? Iar ea îşi va lipi mantia de fruntea mea? Să mai sper, sau...degeaba?
Ca în orice dragoste neconsumată aflată în dificultate, este nevoie de mijlocitori cu charismă, iar cartea domnului Alexandru Emanoil o face cu prisosinţă. Paradoxal, ea îşi maximizează importanţa nu în faţa exegeţilor lui Verdi, ci în subconştienul profanilor ca mine care se agaţă de astfel de crâmpeie de lumină, ca de-o ultimă speranţă pentru mântuirea purității sufletului. Probabil că şi aici se potriveşte diconul latin ,,non dux sed comes, sit voluptas”, care ne învaţă că nu a conduce, ci a însoţi este ţelul, fiindcă acest tip de relaționare seduce tocmai prin descoperirea armoniei pasului în doi, a enigmaticei strângeri de mână.
Dezmierdată de un parfum livresc, cu o ţinută estetică de prim rang, cartea îmi denunţă neimplicarea şi mă va mustra dintr-un colţ de bibliotecă, dacă nu-mi voi respecta din nou, promisiunea făcută tainic în această dimineaţă.
Cu prietenie, Călin.