Oameni și cărți

Oameni și cărți... Două taine care se întrepătrund... Vase comunicante ce-și împletesc esențele... În general cărțile sunt scrise de oameni, uneori de flori, alteori de fluturi. Totuși există cazuri în care și cărțile pot scrie în oameni, folosindu-și delicatețea, candoarea, rafinamentul. Aceste răvașe pentru eternitate ne învață că avem nevoie să scoatem la iveală zâmbetul frumosului din noi; că Măria Sa Cuvântul ne poate sătura uneori mai mult decât pâinea și apa; că în timpul lecturii locuim în interiorul cărții, dar ce minunat este când se întâmplă să te locuiască textul...după.

Cred că orice cititor înrobit de albastru are momente în viață când își dorește să înceapă o lectură care să fie puțin altfel decât cele obișnuite, adică să-i aducă mai mult. Ar renunța pentru o vreme la conjurații, suspans, ori acțiune și le-ar înlocui cu răspunsuri, sau măcar căutări. Ei bine, ,,Flashmob duhovnicesc” este o asemenea alternativă.

Să o spunem din capul locului: vorbim despre un text cu trimitere clară către universul nemărginit al spiritualității. Este de fapt un elogiu al Cuvântului care unește pământul cu Cerul, buzele cu izvoarele și...nu în ultimul rând, oamenii cu îngerii. Se simte mustind bogăția moștenirii, dar și neastâmpărul de a descoperi în inimi noi herghelii de cai.

Oare este redundant, prolix, ori habotnic, să vorbești despre inefabilul care hrănește spiritul, îl purifică, apoi îi pune aripi să zboare? O fi departe de spiritul vremii? Mai are rost să cercetezi oftatul sufletului însetat de lumină? Din câte știu, nu sunt singurul ce iubește zborul îndemnat de nesfârșire și fereastra înțelesurilor adânci, fiindcă se bucură de aceste lampioane și alți visători cu ochii mari. Or tocmai despre aceste fire de veșnicie ne vorbesc rândurile care urmează și n-ar fi de mirare dacă unii dintre cei ce despletesc paginile se vor trezi cu lebede în inimi, ori în gând.

Unele cărți se citesc și...atât, altele se inspiră cu toți porii. În cazul de față avem de-a face chiar cu ceva mai mult: Această harpă care cântă (și încântă) fără sunete, transmite o muzică lăuntrică a cărei nesaț dilată simțurile, dar în același timp hrănește spiritul, îl purifică, apoi îi sporește dorul de zbor.

Încă de la începutul începuturilor ne aflăm în fața unui iatac al confesiunilor, unde intrarea ne este dezvăluită printr-o portiță ornată cu ghirlande, martorele unui farmec deosebit: ,,Cum ajungem să îl simțim pe Dumnezeu”? Hmmm, se începe abrupt, dar incitant și ofertant în același timp, pe o potecuță unde zvâcnește mugurele din plinătatea mesajului, acea orgă universală care poate reverbera un zgomot de inimi nebănuit. Mesajul urcă de la primele incursiuni prin ,,cămara inimii noastre”, către ,,simțirea prin excelență”, dar îngăduie popasuri prelungite în poiana oricărori confesiuni. Cald, afabil, tămăduitor, textul respiră liber, călăuzește și se dezvoltă de la sine părând să spună: ,,Visători, încă mai aveți o patrie”.

Odată introducerea făcută, autorul ne propune o altă temă incitantă: ,,Cum identificăm apelul lui Dumnezeu în viața noastră”? Un subcapitol extrem de concentrat, fertil, însă răpitor atunci când vine vorba despre fascinația, intensitatea și simplitatea cerului: Plăcerea de a hoinări pe irizările sufletului, la ea acasă.

Urmează ,,Limbaj, pătrundere de sens, intuire a realității din spațiul lăuntruic, exprimare”. Sofism? Impuls noician? Dureri de cap sub forma unor construcții literare? Nicidecum: O scriitură care asamblează părți din poveste cu o candoare, profunzime interioară și acuratețe, cum rar găsești. Îți vine pofta de a bea tot mai mult din acest izvor, ca să te stâmperi și...să crești. Departe de patina omniscientă a unor reflecții ecleziastice care îndepărtează de mesaj, apoftegmele Părintelui Răzvan Ionescu sunt vii, umane, pe înțelesul tuturor. Mesajul lor nu îngrădește opțiunea personală, ci dimpotrivă, garantează permisul către libertatea de gândire. Citind, experimentezi cunoașterea frumuseții reciproce și înveți că visul este o a doua viață; că dincolo de zâmbet și lacrimă, albastul cerului se oglindește în privirea noastră; că sufletul este porumbelul din interior care s-a înaripat și zboară; că nevoia căutărilor spirituale nu-i o himeră, ci inflorescență desprinsă din realitate; că iubirea...

Vorbim despre o carte, așadar, descoperim un colț de paradis. La farmecul pe care îl degajă contribuie și un coronament din versuri care pe lângă profunzime, sensibilitate și rafinament, se încumetă să îndeplinească ,,funcția deșteptătorului”. Poftim? Poezie? Aici? Da, fiindcă ochii de stele ai lui Marius Iordăchioaia și-au găsit cuib perfect între aceste coperte și pentru mine cel puțin, sunt înveșmântate cu șalul inscripționat mai vreau.

Urcând în continuare scara de mătase a visului albastru, ne întâmpină o nouă provocare: ,,Puterea lui Dumnezeu și puterea omului”. Ecoul acestor cuvinte plutește blând, ocrotitor, apoi se așează pe conturul unei flori. Nu gândește pentru cititor (deși îi fertilizează gândirea), dar (pentru o mai bună înțelegere a mesajului) impune un standard de înaltă ținută, atât intelectuală cât și duhovnicească. Altfel cum ar putea transmite vibrații dinspre aristocrația inimii?

Partea a doua a cărții intitulată ,,Despre intimitate”, este transpunerea unor convorbiri purtate online cu oameni dornici să afle adevărurile primordiale care urnesc căruța lumii, sau pur și simplu vor să-și lămurească unele incertitudini. Așadar, ucenicii întreabă, duhovnicul deschide poarta conivențelor, iar viul se revarsă modelând argumentația, cu iscusința meșterului olar.

Călătorind prin vremi ori sentimente, autorul inițiază o formă de dialog sacru unde fraga cuvintelor și miezul înțelesurilor ce o compun s-au înlănțuit, nuntind. Se simte căldura cu care a pătruns în intimitatea celor care i-au solicitat cuvântul-toiag, dar mai ales acel parfum suav al prieteniei situată dincolo de cuvinte. M-am bucurat și eu de ea, să mă explic:

L-am văzut pentru prima oară pe Părintele Răzvan Ionescu la televizor, într-o seară când butonând telecomanda m-am oprit să urmăresc una dintre emisiunile postului Trinitas. Erudiția, charisma personală și impulsul analitic de care dădea dovadă, m-au cucerit din prima clipă. Parcă prea firesc și senin pentru vremurile noastre, își expunea ideile având ceva din freamătul calm al apelor nesfârșite. Graiul său mai apropiat de muzică decât de retorică devoala imaginea unui om al cetății însetat de cunoaștere, cu repere care îi îngăduiau să se simtă confortabil atât în peisajul universului tehnic, cât și în cel ornat cu vitralii infinite. Reavăn, subtil, neîncăpând în matricea unui discurs încorsetat, mi se părea invitatul perfect pentru una dintre conferințele duhovnicești care erau deja marcă înregistrată în orașul nostru. Într-un impuls de moment l-am sunat, deși Crăciunul urma să vină doar peste câteva zile, iar ora înaintată invita la răsfăț în tihna familiei, dar spre surprinderea mea mi-a răspuns din prima la telefon. Pe nesimțite s-a înfiripat o conversație ca între doi prieteni care se cunosc de-o viață și ignoră opreliștea timpului vorace. Nu aveam de unde ști atunci că voi regăsi căldura și deschiderea cu care m-a întâmpinat în ,,Despre intimitate”, ceva vreme mai târziu. Mi-a acceptat fără rezerve invitația la întâlnirea noastră de ,,inimă și suflet” și câteva luni mai târziu, în postul Sfintelor Paști, sutele de credincioși aflați în Sala Mare a Palatului Culturii din Târgu Mureș au avut prilejul de a se hrăni din azima îndrumărilor unui păstor de suflete pentru care poezia inimii era cu adevărat acasă.

Știu că am deviat puțin de la prezentarea cărții, dar având în vedere că autorul ei este părintele spiritual al unui mare număr de credincioși, am crezut că este potrivit să fac cunoscută măcar o părticică din imaginea vie a celui aflat în spatele volumului de față și, în același timp, freamătul de iubire cu care își învăluie fii. Vorbesc despre un cărturar rafinat, certă inflorescență în peisajul creștin ortodox, dar și de acel duhovnic extrem de intim care mă trimite cu gândul către cuvintele unui Sfânt Părinte. Acesta, întrebat de cineva ,,Cum poți iubi un om pe care nu-l cunoști”, a răspuns cu o suavitate deconcertantă: ,,Dar cum poți cunoaște un om pe care nu-l iubești”?

Revenind la text, nu voi răpi cititorului bucuria de a gusta din ineditul lecturii, mărginindu-mă să semnalez doar câteva petale din această corolă delicată, plină de farmec: ,,Doar când mă țin de Dumnezeu îmi crește capacitatea lăntrică de a mă purta ca un om liber”, ,,Conectarea înseamnă aflux de viață”, ,,Când trăiește în intimitatea lui Dumnezeu, omul trăiește și copleșirea omului îndrăgostit cu o dragoste căreia i se răspunde”, ,,Preotul – chip care să strălucească întru Dumnezeu”, ,,În Hristos, noblețea femeii nu se negociază”, „Specificul Bisericii este viul”, ori preferatele mele ,,Îl respirau pe Dumnezeu” și ,,Oamenii duhovnicești devin oglinda sufletelor noastre”.

O carte ca aceasta nu are sfârșit...Vom putea completa aceste pagini adăugând esențe proprii pe filele nescrise. Autorul îngăduie întregirea, dovadă că ne întâmpină cu maci îmbujorați și muguri de lumină. Rămâne doar...să visăm...

În ceea ce mă privește, mai adaug un singur lucru: sunt liniștit, uneori îngerii se preschimbă în oameni.

Călin Pintea.