...Maica Stareță Iuliana Neacșu de la Mănăstirea Recea și scriitorul Călin Pintea, la ceas de tainică mărturisire...
Priveam în jur și nu mă săturam, fiindcă totul era într-o deplină armonie. Inima mea avea zvâcnet de pasăre măiastră, privirea se înveselea pe contururi de flori, iar sufletul...ei bine sufletul, se preschimase într-un tril exuberant. Îmi venea să îmbrățișez copacii cu pletele răsfirate de evantaiul vântului, să rescriu lumina de sub sprâncenele ferestrelor, să rătăcesc desculț printre jurămintele ierbii, ca pe prispa unei povești din dulcea ogradă a copilăriei.
Căldura din sâmburele zilei se mai domolise, îngăduind văzduhului să respire mai ușor. Cerul era o blană mițoasă, cu nori stacojii după care soarele se ascunsese ca să mai ațipească puțin. Undeva în preajmă, o păsărică scrijelea cu ciocul streașina acoperișului, dovedindu-se un virtuoz desăvârșit. În rest, liniște...tihnă îngerească...și parfum de mâini în cerească împreunare...
M-am obișnuit să fiu cât mai punctual cu putință, iar dacă timpul îmi permite, vin mai repede la întâlnirile de suflet fiindcă îmi face bine orice răgaz liniștitor din pridvorul discuției. La fel am făcut și în acea după-amiază, fiind la locul stabilit cu mai de o jumătate de oră înaine. Aleea umbroasă, vegheată doar de enigmatice hortenzii, mi-a călăuzit pașii de-a lungul grădinii, fiind un bun companion pentru gândurile mele rătăcite. Mă simțeam mai liniștit ca niciodată în acel colțișor de rai și m-aș fi transformat într-o frunză discretă...într-un murmur șoptit de vânt...în ceva înrudit cu parfumul care mă împresura...numai că la un moment vraja s-a destrămat întrucât am auzit voci. M-am apropiat în vârful picioarelor de locul unde clinchetul vocii unui copil însenina poienița molticoloră, dar neglijența (frânsesem o crenguță uscată) m-a deconspirat și în câteva secunde un puști de vreo nouă ani a ajuns lângă mine:
-Fiți amabil, aveți cumva un chibrit?
-Îmi pare rău, nu fumez, așa că n-am brichetă sau chibrituri la mine, i-am răspuns zâmbind.
-Hm, atunci poate mă sfătuiți cum trebuie să procedez ca să aprind candela asta, fiindcă dacă eu am adus-o, atunci eu trebuie să o aprind, nu? Apropo, eu sunt Ionuț, de fapt cu asta trebuia să încep, scuzați-mă.
L-am privit cu drag: era atât de adorabil cu ochișorii aceia îmbătați de senin, că am gonit din preajmă orice gând impregnat de solitudine și m-am așezat la taifas:
-Caută sub băncuță și vei găsi ceva de aprins feștila. Însă, mai stai o secundă și spune-mi cum de ai ajuns în locul acesta?
-Am venit cu bunicul și sunt aici pentru a treia oară. Știți, Sfântul l-a ajutat mult când am pierdut-o pe bunica.
-Ți-a spus ceva despre el?
-Oho, de-ați știi cât de multe lucruri... Că a fost om învățat, cu nădejde în Dumnezeu și avea ușa deschisă pentru oricine. Știați că a făcut închisoare politică?
-Am auzit ceva, i-am mărturisit copilului încercând să îmi ascund surâsul de pe buze. Dar de ce l-au închis acolo?
S-a scărpinat în creștetul capului, puțin încurcat:
-Cică n-ar fi slujit cum trebuie, sau cam așa ceva și nici n-a vrut să colaboreze.
Oho, discuția lua amplitudine, dar când să mai vin cu o întrebare, am auzit un glas răgușit în spate:
-Iertați-l domnule că a dat buzna așa. De obicei este mai reținut, dar de data asta...
-Nu-i nici o problemă, am mărturisit vesel. M-am bucurat să văd un suflet atât de curat la mormântul Părintelui.
-Să știți că nu l-am adus cu forța, nici acum, nici prima dată.
-Probabil că l-ați pregătit puțin înainte de vizite.
-Desigur, în plus și învățătoarea i-a citit câteva ceva dintr-o carte de mărturii despre prigoana comunistă. Ea vine des aici la slujbă, noi, cu trenul, ajungem mai greu.
-L-ați cunoscut pe Părintele Ioan?
-Mi-a fost duhovnic aproape șapte ani, până m-am mutat cu seviciul la Agnita. M-a ridicat la greu de fiecare dată chiar dacă nu a făcut minuni cu mine, deși e o minune că m-a îndreptat către credință pe vremea când n-aveam nimic comun cu Dumnezeu. Datorită lui sunt altul și n-am suficiente cuvinte să-i mulțumesc că m-a salvat.
-Cred că această vizită cu nepoțelul, este cel mai bun omagiu pe care i-l puteți aduce și sunt convins că s-ar bucura mult să reveniți.
-Nădăjduim să ajungem iarăși luna viitoare, poate cu întreaga familie dacă s-o putea. Acum trebuie să mergem, că avem drum lung până acasă. Vă las cu bine, Sfântul să vă ocrotească în pace.
-La fel și pe dumneavoastră, a fost o bucurie să vă întâlnesc.
-Să știți că și pentru mine, mi-a zâmbit Ionuț. Sper să ne mai vedem pe aici.
-M-aș bucura, drăguțule, este locul cel mai potrivit.
M-am așezat pe banca de lângă cripta ticsită de flori și am povestit îndelung cu Sfântul, cerându-i sprijin pentru proiectul literar pe care îl aveam în plan. I-am spus cam cine erau mărturisitorii care urmau să-l zugrăvească prin cuvinte, cum aveam de gând să realizez simpozionul și unde mă poticneam deja. Am îndrăznit să intru în cele mai mici detalii, fără opreliști, știind de la un pustnic athonit că „Sfinții sunt prietenoși, deschiși, umani și abia așteaptă să fie implicați în lucrarea noastră, iar pentru asta trebuie să le cerem ajutorul”, așa că...
La un moment dat am auzit o voce în spate:
-Ce bine că ați schimbat locul discuției noastre. Aici avem cadrul cel mai potrivit.
M-am holbat la ceasul de pe mână și am sărit în picioare ca un arc: întârziasem aproape douăzeci de minute. Mi-am cerut scuze cu jumătate de gură, rușinat:
-Iertați-mă vă rog, Maică Stareță Iuliana. M-am așezat pe laviță ca să mă sfătuiesc cu Sfântul și chiar nu știu cum a trecut timpul.
-Nu vă faceți probleme, aproape toți închinătorii care ajung la mormântul Părintelui se dezlipesc cu greu de acest loc.
-Înseamnă că oamenii îi simt puterea, sprijinul, ajutorul. Acest sentiment nu s-a diluat în timp?
-Aș spune că dimpotrivă: Tot mai mulți credincioși vin convinși că aici pot găsi alinare pentru problemele lor. Uneori, în timpul săptămânii, avem chiar trei-patru autocare cu închinători, de autoturisme nici nu mai vorbesc.
-Știți un celebru gânditor german spunea că „atunci când umblăm prin pădure, umblăm și prin cuvântul pădure”. Credeți că atunci când se vorbește despre Mănăstirea Recea, gândurile se îndreaptă instinctiv către Părintele Ioan?
-Sunt absolut convinsă, fiindcă dânsul a dat amprenta principală acestui sălaș duhovnicesc. Gândiți-vă că atunci când a venit împreună cu Maica Cristina, aici nu erau decât niște fânețe, o clădire în roșu și vreo câțiva pomi. Astăzi se vede cu ochiul liber ce poate face un ctitor adevărat dacă este înfrățit cu Duhul Sfânt. Revenind la întrebare, atunci când vorbim spre exemplu despre Sfântul Nicodim de la Tismana, Sfântul Calinic de la Cernica, Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului, ori Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla, ne sunt foarte limpezi locurile de care aceștia s-au legat. Sunt sigură că la fel este și în cazul Părintelui Iovan.
Am tras aer în piept, îngândurat: Aș fi vrut să știu atât de multe, dar mi-era frică să nu greșesc cu ceva, așa că, respectuos, am întrebat:
-Spuneți-mi vă rog, vi se pare greu sau complicat să vorbim despre Părintele? Mă gândesc la faptul că timpul nu poate șterge ușor rănile pricinuite de plecarea unui om atât de drag.
Brusc degetele au început să-i tremure ușor, iar câteva bobițe i-au înmărgelat ochii. A trebuit să treacă ceva timp până mi-a răspuns cu vocea gâtuită:
-A vorbi depre Părintele Ioan este o mare îndrăzneală pentru mine, fiindcă vorbele sunt prea mici și neîncăpătoare pentru a cuprinde personalitatea acestui învățător atât de mare. Uneori când îl amintim în discuțiile noastre, ne oprim dintr-o dată, fiindcă sau ne dau lacrimile, ori ne lipsesc unele cuvinte. Însă fiecare dintre noi maicile care sălășuim în acest așezământ, încercăm după puterile noastre să-l pomenim cât mai mult cu putință, atât în rugăciuni, cât și în smeritele noastre mărturii despre perioada în care i-am fost prin preajmă.
-Iată, s-au scurs pe nesimțite 17 ani de când s-a ridicat la Cer, pentru a-și lua locul cuvenit de-a dreapta Domnului. Cum este mănăstirea fără sfinția sa? Cât de mult îi simțiți lipsa?
A oftat și pentru câteva clipe s-a întors cu fața către fereastra unde, odinioară, Sfântul mângâia cu privirea colina umbroasă. Apoi, când a revenit, era puțin mai palidă, parcă:
-Uneori, este foarte greu. Alteori, e și mai greu, dar simțim că ne străjuiește din Înălțimile Cerești ca să putem duce crucea până la capăt, căci „jugul lui Hristos și povara lui sunt ușoare”. Desigur, îi simțim lipsa, dar încă din perioada petrecută printre noi, Părintele obișnuia să ne spună: „Când veți avea ispite sau nelămuriri, amintiți-vă că de-a lungul timpului v-am dat toate răspunsurile de care aveți trebuință, dar dacă este necesar, veniți la garsonieră (așa își numea mormântul) și vă voi ajuta”.
-Îmi puteți spune cum a fost primul contact cu dânsul? Ați simțit ce avea în spate? Mă refer la suferință, dar și la înălțări.
-Prima oară când l-am întâlnit a fost într-o zi de vară din anul 1983. Bunicul meu, Mihai, îl știa din tinerețe, așa că aveam cumva un portret al lui, dar când am mers alături de dânsul în drum spre Mănăstirea Plumbuita, acolo unde slujea, mi-am dat seama că realitatea depășește mult...
-Imaginația...
-Da. Cred că suferința din temnițele comuniste, cât și nedreptățile care i s-au făcut după ieșirea din închisoare, în loc să îl înăsprească, l-au făcut mai cald, mai empatic, mai uman. Era pur și simplu un izvor de generozitate care se revărsa asupra oricui, indiferent dacă era vreo figură nouă sau un vechi cunoscut. Oricine interacționa cu dânsul îi simțea harul și rămânea fascinat de naturalețea cu care atrăgea, convingea, iar apoi răspândea bucurie și pace.
-Știu că i-ați fost aproape încă de la începuturile perioadei mureșene. Cum v-a călăuzit drumul către potir?
Dacă până atunci Maica Stareță Iuliana fusese uneori abătută, alteori chiar îndurerață, dintr-o dată reverberațiile amintirilor i-au readus zâmbetul pe buze. M-a privit cu ochi umezi, de căprior mistic și s-a confesat aproape în șoaptă:
-Știa că îmi doresc să îmbrățișez viața monahală, așa că sfătuindu-se cu Maica Proinstareță Cristina Stavrofora, pe atunci domnișoara Mariana Chichernea, mi-a recomandat o perioadă de probă în care să-mi verific vocația, mai precis să îngrijesc două monahii bătrâne și bolnave. Am fost de acord și în scurt timp mi-am luat rolul în primire, tocmai la Mănăstirea Suzana. Ați fost vreodată acolo?
Am înghițit în sec:
-Am trecut de multe ori prin preajmă, atunci când mergeam spre București și doream să ocolesc aglomerația de pe Valea Prahovei mergând pe la Cheia, dar...
S-a însuflețit brusc, de parcă vorbea despre „Dumbrava minunată” a copilăriei:
-Trebuie neapărat să ajungeți acolo. Este atât de frumos... Noi spuneam că este un rai al rândunelelor. Să le vedeți cum își înalță zborul către Munții Grohotișului, iar apoi se revarsă ca o simfonie de veselie împrejurul turlelor, brazilor, hortenziilor...
-De acolo dragostea pentru hortenziile de pe marginea aleii care ne-a adus aici?
-Poate și de acolo un pic...
-Ăăăă, vorbeam despre primii pași în monahism.
-A, da. Înainte de a pleca la Suzana, Părintele mi-a spus că nu voi rămâne definitiv acolo, fiindcă mă va lua cândva în altă parte.
-Când avea loc discuția asta?
-În Septembrie 1988, într-o perioadă când se închideau mănăstiri, statul demola biserici și se credea că Ceaușescu va trăi cât Matusalem.
-Așadar, Părintele putea scruta în viitor, ca să nu spun ceva mai mult.
-Așa este, a zâmbit măicuța. Ei bine, după moartea monahiilor bolnave, în 1992, am venit la Mănăstirea Recea, iar de acest loc nu m-am mai dezlipit. A fost de vină și locul, și obștea, dar mai ales Părintele Ioan.
-Mulți dintre cei care l-au cunoscut doar de la slujbe, ori din poveștile altoara, ar dori să știe cum era în afara practicii liturgice? Iubea copii? Avea umor? Îi plăceau florile?
-Îndrăgea foarte mult copiii și avea vorbe pentru înțelesul lor. Adesea când zburdau prin curtea mănăstirii, iar maicile doreau să potolească zarva lor, avva le lua apărarea, spunând că el a fost mai nărăvaș la vârsta lor. Era o persoană extrem de jovială care chiar dacă nu zicea bancuri, avea multe remarci pline de umor, de acolo și atmosfera veselă care plutea în jurul lui. Aceasta îl ajuta mult la ceea ce spunea că înseamnă „arta de a te prinde în plasă” pentru Împărăția lui Hristos. Cât despre flori, acestea erau suratele sale. Mereu se minuna când înfloreau lalele, trandafirii, ori stânjeneii și spunea: „Dacă aici pe pământ este atât de frumos și ne-a lăsat Dumnezeu atâtea daruri, vă dați seama cât de frumos trebuie să fie în Împărăția Lui?
-Dar cărțile? Le îndrăgea?
-O, da. Obișnuia să spună că de-a lungul timpului cultura s-a dovedit a fi cea mai senzuală seducție a spiritului, un miracol pur.
-Minunată apreciere.
-Și mai spunea ceva, dar...nu știu dacă e bine să menționez.
-Îndrăzniți, suntem doar noi doi și Sfântul, așa că nu ne aude nimeni.
-Zicea despre carte că este ca o oglindă: dacă se privește un măgar în ea, n-are cum să se vadă un apostol.
-Ha, ha, ha, e bună de tot remarca, m-am amuzat fără menajamente, copios. Completează foarte bine ce mi-ați spus despre umorul Părintelui. Apropo, referitor la cărți, ce obișnuia să citească?
-În general scrierile Sfinților Părinți, Ioan Gură de Aur, Efrem Sirul, Grigore Palama, ba chiar și lucrările unor teologi contemporani Olivier Clement, sau Filoteos Faros. Uneori ne citea pasaje întregi din lucrările acestora, îndemându-ne să frecventăm cât mai mult biblioteca.
-Știu că a suferit mult în detenție, dar încercările nu l-au întărântat împotriva torționarilor săi, dovadă cartea „A fost frumos la Gherla”. Cum de avea nostalgii după anii de închisoare, tocmai el care a suferit ca puțini alții și a băut cupa umilințelor până la fund?
Ca o apă cenușie, tăcerea s-a întins în prejma mea. Până și norii pășeau în vârful picioarelor, de teamă să nu ne tulbure confesiunea. Îmi dădeam seama că subiectul era unul sensibil, dar, cumva, trebuia să îmi clarific unele aspecte din viața Părintelui, iar Maica Iuliana era persoana potrivită. Slavă Domnului că a trecut peste indelicatețea mea și mi-a dăruit o nouă evocare:
-Numai Domnul știe ce nedreptăți i s-au făcut acolo după gratii. A fost umilit, bătut, înfometat, dar sufletul și mintea i-au rămas întregi și sănătoase, prin purtarea de grijă a Creatorului. L-au pedepsit pentru că era omul lui Dumnezeu și își iubea neamul cu ferocitatea care ne aduce în minte prigoana împotriva primilor creștini. În acel iad gardienii au inventat torturi îngrozitoare, greu de imaginat. Bine, n-or fi fost toți la fel, dar...
-Aveți dreptate, probabil mai erau unii la fel de evlavioși ca hoții care nu fură Vinerea.
-Ce să spun? Fiecare cu păcatele lui, are cine să ne socotească păcatele. Important este să știm că Părintele Iovan i-a iertat pe toți, atât pe cei care l-au chinuit în detenție, cât și pe cei care l-au nedreptățit după eliberare. Mulți se întreabă cum a putut face asta? Răspunsul este simplu: A considerat suferința din închisoare ca pe o jertfă adusă lui Hristos, una pe care o făcuse conștient și cu bucurie. Avea nostalgii după acele momente, deoarece acolo avusese parte de înalte trăiri duhovnicești. Să știți că ne-a spus nu o dată, că îi pare rău că n-a murit în pușcărie, cel mai potrivit loc pentru a-ți pune sufletul în palmele Atotputernicului.
-Este adevărat că privea cu ochi inimii?
-Fără îndoială: simțeai că te cunoaște și nu îl poți înșela, iar asta se datora harului dumnezeiesc ce sălășuia în dânsul. În ceea ce ne privește pe noi maicile din obște, avea o preocupare statornică în formarea noastră și nu precupețea nici un efort în a ne ajuta ca să sporim duhovnicește. Făcea aceste lucruri fără să se impună, cu duhul blândeții și exemplul personal, însă ne lăsa libertatea de a discerne ce este mai folositor pentru mântuire.
-Vedeți, una dintre problemele zilelor noastre este lipsa modelelor de calitate. Ce binecuvânare ați avut de la Dumnezeu cu acest mărturisitor de excepție care v-a înlesnit comuniunea cu „Cel ce vine real și euharistic pe Sfânta Masă”...
-Așa este... Părintele Ioan iubea Sfânta Liturghie și, ca să își apropie credincioșii, la începutul slujbei încălzea atmosfera cu o glumă, sau cu vreo pildă cu tâlc, dar apoi devenea grav și serios. Atrăgea atenția tuturor să fie cu luare aminte, deoarece „Liturghia pământească se unește cu cea cerească”, că „suntem înconjurați de îngeri”, iar „Dumnezeu vine real și substanțial pe Sfânta Masă”. El conștientiza cu responsabilitate faptul că preotul are darul de a-L aduce pe Hristos în potir și de aceea transforma fiecare slujbă într-un eveniment de gală.
-Credeți că ajunsese la stadiul în care rugăciunea te fură? L-ați văzut furat vreodată?
-Vă pot spune că trăia rugăciunea ca nimeni altul. Adesea, la invocările din altar, se transfigura și aveam impresia că îi luase locul o văpaie. În acele momente se declanșau efluvii-n inimile celor care erau în preajmă. Gândiți-vă cum o fi fost când se ruga singur la dânsul în chilie, fără fără factori perturbatori.
-Spunea odată: „Când eram tânăr, iarna, la Vladimirești, puneam seara la culcare găteje pe foc, dar nu umpleam soba, fiindcă de câte ori mă trezea frigul și trebuia să răscolesc jarul, aveam prilej de rugăciune. Așa am învățat să mă rog cu osârdie”. Este această mărturisire o pledoarie pentru rugăciunea continuă, cea care pune aripi, înalță rugătorul, dar contribuie și la creșterea intensității trăirilor interioare?
-Sigur că da, fiindcă în mod firesc cele două premize ale existenței umane, pasul lui Dumnezeu către lume și dezvăluirea Cuvântului Său, ar trebui să fie întâmpinate de un demers neîntrerupt din partea noastră, prin care să-l sădim în inimi pe Cel de-a pururi Viu. „Cât mai multă rugăciune - spunea Părintele - fiindcă Dumnezeu se înduplecă de rugăciunea stăruitoare”. Ne mai vorbea despre calitatea și intensitatea rugăciunii, componente care determină un anumit tip de atitudine, iar exemplul cel mai bun era chiar dânsul. Rugăciunea păstorului nostru se ridica la Cer, avea răspuns, îndrepta, călăuzea, forma caractere. Prin exemplul personal, avva ne îndemna și pe noi să ne rugăm, să-L păstrăm pe Mângâietor în gând, în suflet, în inimă. Mai erau și între noi ispite, fără de care nu puteam înainta, dar având televizor duhovnicesc și știind cum să ne ia pulsul, găsea soluții pentru toate, chiar dacă uneori trebuia să pună degetul pe rană ca să o vindece. Cel mai mult îl supărau lipsa de sinceritate, viclenia, fățărnicia, metehne pe care le depista imediat, fiindcă nu-l puteai păcăli cu nimic. Avea evlavie aperte pentru Maica Domnului, ocrotitoarea Mănăstirii Recea, pe care o simțea extrem de vie în rugăciune, încă din perioada recluziunii forțate. Când era în necaz spunea în șoaptă: „Maica Domnului, Maica Domnului”... iar când trecea ispita, cânta bucuros: „Măiculița Domnului, Măiculița Lui, Măiculița Domnului, Măiculița Lui” și în felul acesta ne învăța cum să ne bucurăm de ocrotirea ei.
-Avea canoane grele, le puteați îndeplini?
A zâmbit:
-Dimpotrivă, era prea permisiv. Chiar dacă veneau unii despre care se știa că duc în spate poveri grele, îi ținea aproape, spunând aidoma lui Avva Persul: „Dacă Dumnezeu care știe totul, îl vede și nu-l arde, cine sunt eu ca să-l osândesc”? Prefera să îndrume credincioșii către acțiuni umanitare, de exemplu ajutorarea unui bolnav sau ceva ce ține de voluntariat, spunând adesea: „Nu doar cu buzele trebuie să ne rugăm, ci și cu fapta ziditoare”, sau „Dacă îl mărturisim pe Domnul spunând Hristos a înviat, atunci trebuie să facem și un gest filantropic care să însemne și eu am înviat”.
-Sună minunat și probabil oamenii care stătea la rând cu orele pentru spovedanie, simțeau că distanța dintre popa care spovedește și părintele meu duhovnic, este ca de la om la Dumnezeu.
-Asta fără îndoială. Uneori, când veneau grupuri cu autocare, stătea până tărziu cu oamenii pe care îi spovedea și uita să mai mănânce. Chiar dacă era foarte ostenit, nu se cruța de loc și o lua de la capăt ori de câte ori era nevoie. A avut până la capăt bucuria de a fi de folos oamenilor și, în ciuda problemelor de sănătate, tot mai găsea putere ca să iasă din chilie pentru binecuvântare. Maica Proinstareță Cristina încerca să îl mai pondereze, dar de cele mai multe ori nu avea pe cine. Generos fiind, dăruia tot ce primea de la ceilalți de înainte. Oamenii l-au iubit atât de mult fiindcă a deschis Cerul tuturor celor care veneau la sfinția sa. Chiar în vremuri ostile bisericii, când practica liturgică se desfășura anevois, Părintele nostru i-a spovedit, împărtășit și îndrumat pe toți cei ce îl căutau și n-au fost deloc puțini. Cum să nu-l iubești? Cum să nu-l păstrezi în amintire ca pe un trimis divin?
Avea ochii în lacrimi și respira ușor întretăiat. Cu siguranță atinsesem ceva sensibil, așa că pentru a mai drege busuiocul, m-am grăbit cu o nouă întrebare:
-De-a lungul anilor ați vorbit îndelungat cu dânsul, împrejurări în care i-ați putut simți credința de nezdruncinat și spiritul jertfelnic. Ați simțit că are parfum de nemurire?
-Toți cei ce i-am stat în preajmă am simțit că are flăcări în tainițele inimii, de proveniență cerească. Personal n-am nici o îndoială că mai devreme sau mai târziu își va ocupa locul potrivit în sinaxare. Și...credeți-mă, nu doar eu simt asta.
-Sunt convins că i-a influențat pe mulți în cel mai minunat mod cu putință, dar aș vrea să știu - firește dacă se poate - care este cea mai prețioasă moștenire pe care v-a lăsat-o dumneavoastră personal?
M-a privit visătoare, iar cuvintele au venit de la sine:
-Înainte de toate, dragostea pentru Liturghie și Sfânta Împărtășanie. Apoi practica rugăciunii, modul în care te poți apropia de Domnul atât la durere, cât și în bucurie. Știți, sfântul Vasile cel Mare își îndemna ucenicii să fie ca albinele care culeg nectarul oriunde îl găsesc. Sunt convinsă că nu voi avea vreodată trăirea poetică a întâlnirii cu Dumnezeu pe care am văzut-o la duhovnicul meu, dar am moștenit de la dânsul pe lângă o mulțime de mijloace pentru a-mi spori credința, bucuria de a prețui lucrurile simple, cele care aduc cu sine bucurii neprețuite. Ce minunat este să spui „sunt bogat, pentru că am un zâmbet de dăruit”, nu? Noi oamenii căutăm adesea scânteia divină în revelații mistice, dar uităm că o putem descoperi mult mai aproape în sinele nostru rătăcitor.
-Iar altora? Mie?
-Părintele Ioan îi sfătuia pe oameni să-și îndrepte viața: „Să-L avem pe Hristos ca Mântuitor, altfel îl vom găsi ca Judecător atunci când nimic nu se mai poate face. Dumnezeu nu ne părăsește, niciodată, să luăm aminte la cuvintele Lui: „Îndrăzniți, Eu am biruit lumea”. Răul și disperarea vin din necredință, tot de aici apar mai toate bolile și căderile lumii actuale. Cum să nu crezi în Dumnezeu și veșnicie?
Mi-era atât de bine... Discuția îmi umplea inima și-mi descătușa căutări dintre cele mai fertile. Simțeam că mărturisirile măicuței mi se preling în suflet...că mă ospătez într-o trapeză cu mâncăruri duhovnicești...că după niște ierni care mi-au colindat în suflet se iscă un parfum de primăvară...dar mai ales că îl simt pe Părintele Ioan în preajmă și pot striga către eternul albastru „Încă te caut, Doamne. N-am obosit”.
Aș fi vrut să prelungesc momentele acelea, dar...neînduplecat și cinic, clopotul a început să bată vestind că se apropia vecernia. Cum, chiar așa fugise timpul? Se pare că da, fiindcă am auzit ca prin vis vocea măicuței Iuliana:
-Mergem?
Am dat din cap afirmativ...ce puteam face?
Ne-am îndreptat spre biserică în tăcere, căutând parcă să nu tulburăm florile care se pregăteau să meargă la culcare. Deasupra noastră cerul era sângeriu, ca un corsar cu brâul roșu rănit de nori pufoși, asemeni șoaptelor de îngeri. În jur, se înlănțuiau de-a dreptul ireal, parfum de trandafiri, nemărginiri și vise.
La capătul aleii ne-am oprit:
-Săru-mâna, maică stareță. Vă mulțumesc mult de tot că mi-ați mijlocit întâlnirea cu Părintele.
-Cu mare drag. A fost o plăcere și pentru mine să rememorez amintiri dintre cele mai plăcute. Vă așteptăm oricând, cu poarta larg deschisă, mai ales că iată, cred că ați intrat în rândul Iovaninilor.
-Oho, la asta nu m-am gândit, dar mă onorează investitura. Totuși, înainte de a ne despărți, spuneți-mi vă rog, este greu să trăiești în obște monahală? Cum e să fi călugăriță în...zilele noastre, iertați-mi îndrăzneala?
Se vedea pe fața dânsei că atisesem un resort intim, delicat, însă nu s-a ferit de răspuns:
-Noi toate monahiile de aici, venim din lume, așa că știm cum este să trăiești în spiritul vremii, dar am ales o altă cale, cea a slujirii Împăratului Ceresc. A fost o alegere asumată, fiindcă echilibrul existențial nu poate fi calibrat fără cunoașterea detaliilor din ambele talgere ale balanței. În pofida multor opinii avizate, vă asigur că la mănăstire poți ajunge dintr-o sumedenie de motive, dar rămâi dintr-unul singur: iubirea de Dumnezeu. Așadar, suntem ceea ce ne dorim să fim, niște lacrimi rugătoare.
Am zâmbit: Da, unele flori nu-și pierd niciodată parfumul...
I-am sărutat mâna, am dat ocol grădinii într-o ultimă îmbrățișare vizuală, apoi m-am îndreptat spre poarta mănăstirii, dar...după câțiva pași m-am oprit fulgerat de un gând ce apăruse fără veste. Am alergat către biserică într-o suflare:
-Iertați-mă vă rog, măicuță dragă, ce nu s-a spus încă despre Părintele Ioan?
M-a privit ușor uimită, apoi mi-a șoptit în taină la ureche:
-Că ne-a iubit mai mult decât pe propria lui viață...